Dragă jurnalule,

azi a fost mult mai frig decît mă așteptam. De dimineață am simțit cum îmi îngheață nările, și pe drum spre Horea mi s-a lipit bruma de gene. Din fericire, soarele a ieșit mai tîrziu, strălucind prin ferestrele mari și luminatorul din hală. E plăcut să lucrezi cînd te încălzește dintr-o parte. Cînd soarele strălucește, parcă întregul loc e sub o vrajă magică, cu praful plutind în aer, adesea nici măcar plutind, ci doar atîrnînd acolo ca un văl gros. Strălucește în soare. Uneori mi le imaginez pe cele trei zîne stînd pe balcon, fluturînd baghetele magice pentru a transforma sala într-o lume de basm. Și miracolul se întîmplă. Strungurile se transformă în trăsuri, muncitorii devin prinți și prințese, cele mai rafinate mîncăruri sosesc cu căruțe și balul poate începe. Sigur, cînd încerc să spăl praful fin de plumb de pe față și din nas și urechi după tură, magia dispare. 

Nici azi nu am ajuns la biserică. Nu am mai fost la slujba de duminică de ceva vreme. Cînd eram copilă, mergeam cu bunicii mei. Stăteam mereu la balcon, că ei cîntau în cor. Nu mă plictiseam, îmi plăcea să cînt. De multe ori nici nu stăteam pe bancă, eram așa de mică că suportul pentru picioare îmi ajungea de scaun. Stăteam acolo și ascultam predica dintre stîlpii corului. Nu știam ce înseamnă predică, dar tot timpul îi auzeam după că zic: „A predicat frumos astăzi”. Nu știu de ce, dar azi mi-e foarte dor de casă. Iarna e așa de frumos la noi. Totul e îmbrăcat în alb, și pînă la Crăciun se așază peste oraș o atmosferă de liniște. Cînd mi-e dor de casă, simt gust de pîine în ou, bundaskenyer, cum îi zice bunica. Se amestecă cu gust de ceai de afine. Uneori îmi fac și eu, dar nicicum nu iese ca acasă. Gherla nu-i departe de Cluj, dar pare o lume complet diferită. Buni n-a avut problemă să aleagă la care biserică să meargă. Catolică, armeană, reformată. Nu conta. Unde putea, acolo mergea. Zicea că poți vorbi cu Dumnezeu oriunde. 

Pe drum spre casă mi-a venit în minte că, atunci cînd am venit la Cluj la liceul Armătura, mi-am imaginat că se deschide în fața mea o lume nouă. Eram foarte entuziasmată de ce mă aștepta aici, în marele oraș. Fusesem aici doar o dată sau de două ori înainte. Nu plecam prea des de-acasă. Bunica a copt plăcintă cu mere și a împachetat-o frumos. Știa că era preferata mea. Mi-a spus să vin acasă curînd. I-am zis că vin, sigur că vin. Dar acum îmi dau seama că nu se referea să vin acasă din cînd în cînd, ci să nu rămîn aici, în Cluj. Nu mă plîng, e foarte bine aici la cămin, Mária și Cristina sunt foarte drăguțe, am noroc să le am, ne înțelegem foarte bine. Colege la fabrică, colege la liceu, colege la cămin. Sunt norocoasă și că am putut să rămîn în cămin după ce am terminat liceul. Plătesc foarte puțin pe lună. Pot să pun ceva deoparte, pot să trimit ceva acasă. Dar, sigur, nu-i ca acasă.

În seara asta au pornit televizorul în sala mare. Acum băieții se uită la un meci de handbal. Din cîte știu, jucăm împotriva Iugoslaviei, parcă așa ziceau azi la cantină. Din cînd în cînd îi aud cum încurajează echipa. După meci se difuzează Columbo, scria în ziar că e premieră națională. La asta cobor și eu. Mai tîrziu se dă în reluare serialul Mannix, dar de-abia pe la zece. O să văd dacă rezist pînă atunci. Dacă nu sunt prea obosită. Mai trebuie să-mi cîrpesc ciorapii.

Aseară am visat că stau în fața intrării în fabrică și deodată simt ceva cald în colțul gurii. Mă șterg și văd că e sînge, curge din gură, tot mai mult. Încerc să-l șterg, dar curge și curge, apoi simt ceva tare în gură, îl scuip și cade pe bordură. Număr unu, doi, trei dinți pe jos, și mai am unul în gură care se mișcă rău. Bag mîna și îl scot. Apoi, parcă sunt transportată în viitor, un băiat trece în viteză pe lîngă mine pe un fel de vehicul pe care nu l-am mai văzut pînă acum. Arată ca o jumătate de bicicletă, dar el nu pedalează, doar stă pe ea și merge singură. Apoi mai apare un copil, și încă unul. Privesc în sus și văd clădiri uriașe ridicîndu-se din pămînt, străpungînd șinele de tren. Sunt ca cele construite acum în Mănăștur, doar că mult mai mari. Sunt așa de înalte că nu mai văd cerul. Apoi ceva începe să curgă de la ultimul etaj, un fel de substanță neagră. Apoi, negrul se revarsă de la fiecare fereastră. Poate că e plumb? Mă trezesc.

Azi a trebuit să mă duc la tanti Viorica la montaj, că organizăm petrecerea de pensionare a lui domnu' Cornel pe 3 decembrie și trebuia să ne înțelegem cine ce aduce, ca să avem cu ce să ciocnim și să sărbătorim. Dragul nea Cornel. Cu cine o să mai fumez Carpați în curtea din spate dimineața? Ne-am înțeles bine din prima zi. Nici n-am făcut bine cunoștință, că am și rîs împreună de ceva. Atîta timp cît putem rîde, totul e bine. Și întotdeauna există ceva de care să rîzi. Așa zice mereu.

La montaj, munca e foarte diferită de a noastră. Acolo trebuie lucrat în echipă. Robinetele sunt aduse în mai multe părți, iar apoi se adaugă miezul, care este făcut cu un nisip special. Există și o matriță pentru asta, în care se toarnă nisipul și îl încălzesc cu gaz ca să se lipească. Și apoi se asamblează. Merg pe bandă, printr-un fel de tunel, și la capătul liniei ajung într-o roabă. Marginile sunt rupte, iar de acolo sunt trimise la șlefuit. Sunt mai multe persoane la bandă, una se ocupă de partea superioară, cealaltă de partea inferioară. Superioară, inferioară. Trebuie să stai mereu cîte doi, așa zice tanti Viorica.

Ne-am înțeles să facă ea un fel de tort, că mie mi-e mai greu să gătesc sau să coc cantități mari în bucătărie la cămin. Așa că eu mă duc la piață să cumpăr un buchet frumos de flori. Se spune că bărbații nu au nevoie de flori. Dar eu cred că sunt ocazii în care toată lumea merită un buchet frumos de flori. Domnu’ Cornel toată viața lui a lucrat în fabrica asta. Merită toate florile. Florin a spus că face rost de niște pălincă de undeva. Ne-am înțeles și cu bucătarii de la cantină. O să aducă radioul din vestiar. O să-i strecor și un pachet de Snagov în buchetul acela. Cu filtru. Să fie fericit bătrînul!

Zi de salariu. Doamna a venit cu valiza ei și a calculat pe rînd salariile tuturor. Am fost  puțin îngrijorată că îmi vor reține din salariu, că într-o dimineață am întîrziat destul de mult la schimbul de tură. Dar n-a zis nimic și mi-a dat aceiași bani ca de obicei. 

Salariu: 1563 lei

Cheltuieli
Chirie: 150 lei
Țigări 2,5x14=35 lei

Mîncare
Ouă (2 cofraje) 2x7=14 lei
Pîine, mare (3 buc) 2,5x3=7,5 lei
Lapte (6 buc) 1,8x6=10,8 lei
Carne (3 kg) 22x3=66 lei
Mezeluri 18 lei
Legume 30 lei
Fructe 15 lei
Margarină 6,25 lei
Mămăligă (2 pungi) 5 lei

De cumpărat
Ulei 7,2 lei
Cafea, mică 40 lei
Zahăr 7 lei

Altele
Detergent 8 lei
Hîrtie igienică 5 lei
Cinema 4 lei
Abonament tramvai, ISAC 40 lei
Scînteia, Femeia 3 lei
Tuns 11 lei

Țesătură groasă 50x2,5 m=125 lei
Căptușeală 8x2 m=16 lei
Ață, nasturi, fermoar 7 lei
Croitorie 80 lei

Împrumut, Mária 100 lei
Fond comun, fabrică 20 lei
De trimis acasă 200 lei
Altele 50 lei

______________

Total: 1080,75 lei
Pușculiță: 300 lei

Cizme noi? 110 lei

Văd că totalul e 1490,75 lei. Și aș putea să-mi iau și o pereche nouă de cizme. Asta înseamnă că rămîn cu 72,25 lei. De Crăciun i-aș putea să-i cumpăr mamei crema Gerovital pe care o laudă toată lumea. 35 de lei, 50 gr. Obrazul subțire cu Gerovital se ține. Mi-ar prinde bine și mie una. Aș mai rămîne cu 37,25. Domnu Istvan a trecut pe la noi pe la Sculărie zilele trecute să spună că va fi din nou teatru și că strînge lumea care vrea să meargă. O să cumpăr un bilet de la el mîine. Deci minus 5 lei. Mai rămîn 32,25 lei. Sper să ajungă pentru cadourile de Crăciun. Dacă nu, mai iau din pușculiță. Sau  renunț la cizme.

Zi liberă. De mult nu m-am mai bucurat așa de o zi liberă. Am dormit pînă la opt. Sunt înțepenită toată. Mă dor mîinile de la strung. Mai ales antebrațele. Cînd nu sunt atentă și nu le țin cum trebuie, vine înapoi și mă lovește destul de tare. Dar ce să fac? La sfîrșit de tură simt că nu mai am putere în mîini să țin strungul cum trebuie.

Azi a trebuit să spăl niște rufe și să gătesc ceva pentru sfîrșit de săptămînă. Am făcut supă cu carne și o porție bună de tocană. Apoi m-am dus la poștă să sun acasă. M-am bucurat s-o aud pe mama. Toți sunt bine, tata e răcit, dar au zis că nu-i grav. După poștă m-am plimbat prin oraș. Am venit acasă și am băut cafea cu Cristina. 

Am luat „Pe aripile vîntului” de la bibliotecă. Mă apuc azi de ea. Cristina a fost foarte impresionată de romanul ăsta. Am împrumutat și „Unchiul Vania” de Cehov, că de cînd l-am văzut la teatrul național în toamnă, mă tot gîndesc la lucru pe care l-au zis spre final. Am vrut să citesc cum e exact. Notez și aici, ca să nu uit:

„Ce să-i faci, trebuie să trăiești! Vom trăi, unchiule Vanea. Vom trăi un șir lung, lung de zile, de seri nesfîrșite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta; ne vom trudi pentru alții, și-acum și la bătrînețe, fără să cunoaștem odihna, și cînd ne va sosi ceasul, vom muri supuși, și-acolo, dincolo de mormînt, vom spune că am suferit, că am plîns, că am fost amărîți și Dumnezeu o să se îndure de noi amîndoi și noi, unchiule drag, vom vedea o viață luminoasă, frumoasă, minunată! Ne vom bucura și vom privi nenorocirile noastre de-acum zîmbind cu înduioșare și o să ne odihnim. Cred în asta, unchiule, cred cu tărie, cred din tot sufletul...”

Ce-aș vrea să pot crede și eu așa.

Astăzi s-a întîmplat ceva îngrozitor în fabrică.

Tot timpul se vorbește despre creșterea producției, cine cu cît poate depăși sută la sută într-o lună. Nu avem vreo cerință oficială de sus, dar totuși cei care reușesc sunt lăudați. Uneori se scrie și în ziar despre asta. Și, sigur, vine și cu un mic plus la salariu. Cei mai în vîrstă, sau cei care lucrează de mai mult timp aici, sunt mai șmecheri: blochează butonul strungului ca să nu piardă timp cu pornitul și opritul. Mi-au arătat și mie chiar în prima zi de lucru. După ce e gata piesa, mașina are o suflantă care o aruncă în spate, într-o ladă pregătită. Deci nu există nici o clipă de pauză. Ionuț deja se pricepe foarte bine. Luna trecută a avut 135%. 

Eu eram ocupată cu piesele noi, tocmai sosise un nou lot, cînd din cealaltă parte a halei am auzit un oftat scurt. Dar nici nu știu cum l-am putut auzi, că toate mașinile mergeau, nu aveam cum să aud. Poate mintea mea încearcă acum, după ce s-a întîmplat, să facă legături. Mi-am ridicat capul, era gălăgie, toată lumea alerga spre Ionuț, își ținea o mînă cu cealaltă. „Mi l-a tăiat, mi l-a tăiat!”, striga, și apoi i-am văzut degetul pe jos, în praf, lîngă masa lui. Îi curgea sîngele din mînă, din cea cu care o strîngea pe cealaltă. A fost groaznic. Elena a fugit după asistentă, Petru s-a dus după șeful de secție, ca să cheme ambulanța. Ionuț și-a înfășurat mîna într-o cîrpă. Era toată înroșită cînd a ajuns asistenta.

Lucruri din astea se întîmplă des, mi-au spus mai tîrziu în curte. Domnul Cornel are două degete lipsă. La primul au greșit ceva, i-au tăiat prea mult la spital, cînd au vrut să i-l repare. Nu mai avea destulă piele ca s-o tragă peste și să-l coasă la loc. Mi-a explicat acolo în curte, cu multe detalii.

Nici nu știu ce aș face dacă mi s-ar întîmpla așa ceva. Dacă ar fi doar degetul mic, poate că aș putea accepta. Nu se vede așa de tare. Dar fără degetul mare… Pînă la urmă, se poate reantrena mîna să prindă lucrurile cu arătătorul și degetul mijlociu. Dar cum aș putea scrie? Îmi pot imagina și că arătătorul poate fi înlocuit. Doar că ar fi foarte ciudat golul acela dintre degetul mare și cel mijlociu. Apropo, la ce folosește mijlociul? Trebuie să mă uit cu atenție astăzi. Și mai este inelarul. Inelar fără inel.

Dacă mi-ar lipsi un deget, mi-ar fi foarte greu să țin pe cineva de mînă. Mai bine deloc. Bărbații de multe ori întind antebrațul ca să dea noroc. Atunci e sigur că ori și-au murdărit mîna cu ceva, ori nu ai ce să strîngi.

Sper că Ionuț se face bine repede. Au zis că durează o lună sau două pînă se întoarce. Măcar primește concediu medical. Are doi copii mici acasă, al treilea e pe drum. Oricum, de mîine nu mai blochez butonul. Ajunge și sută la sută.

Dragă jurnalule,

azi mi-a fost foarte greu să mă trezesc. Eram încă pe jumătate adormită cînd am văzut pe fereastră că a nins din nou în timpul nopții și m-am gîndit la cizmele mele găurite, că iar se vor uda, și mi-a tăiat cheful de orice. O să fie totul plin de noroi pînă după-amiază și o să-mi ia două zile să le usuc cum trebuie. Mi-am pieptănat părul, dar chiar și asta mi-a fost greu. Dar ce să și fac? Trebuie împletit, că dacă nu, se încîlcește așa de tare sub eșarfă în timpul lucrului și apoi e foarte greu de pieptănat. Nu știu de ce mi-a fost atît de greu în dimineața asta. De obicei n-am probleme cu trezitul și de-abia aștept să beau cafeaua de dimineață. Mi-am pus ștrampii și două pungi în cizme. Am sărit peste cafea, cînd am ajuns domnul Cornel mi-a dat o țigară Mărășești și am fumat amîndoi în spate. 

Azi n-aveam chef de muncă. Nici domnul Cornel. Cică din cauza vremii. Iar îl durea genunchiul. Degeaba îi tot spun să-și ia un scaun înalt, ca să nu mai stea în picioare toată ziua. El spune că nu poate lucra stînd jos. Aia nu e muncă. Mereu spune chestii din astea. Stăm afară, în spate, și îi spun că mă simt foarte obosită azi. Trage un fum din țigară și zice: nu există oboseală. Există doar lene. Rîd tare, rîde și el. Apoi intrăm înăuntru, pentru că strungurile pornesc unul după altul. A sosit șeful de secție. Ziua începe. 

Pînă după-amiază am și uitat de supărarea de dimineață. Pungile din cizme mi s-au încălzit de la ștrampi. Am și uitat că am pantofii plini de apă. Așteptam să mi se termine tura, ca să ajung acasă să mă pun în pat. 

Mîine trebuie să mă întîlnesc cu prietena mea Monica. Mi-a promis că mă duce la Intim. N-am mai fost niciodată acolo, dar colegele mele mi-au spus că e un loc minunat de stat la povești și că au o cafea grozavă. Servesc cafea turcească. E un loc foarte frecventat. Monica a fost acolo de mai multe ori cu prietenele ei. E un restaurant exclusiv pentru femei. Și personalul, tot numai femei. Nici nu-mi puteam imagina cum ar fi așa un loc. La televizor a și fost o reclamă amuzantă. Insula Amazoanelor, așa îi spuneau. Amazoana din mine nu știu unde se află. Monica m-a chemat să-mi dea niște vești, mi le spune acolo. Am rămas să ne întîlnim la ora cinci în față la Casa Matei.

Abia aștept. Mi-e dor de Monica.

Dragă jurnalule,

Sîmbetele sunt bune de mers cu tramvaiul, că nu prea sunt oameni. Uneori chiar găsești loc liber. În timpul săptămînii prefer să merg pe jos. Dacă merg într-un ritm bun, pot s-ajung la fabrică în jumătate de oră. Lucrez în ture de săptămîni întregi și nu am avut niciun sfîrșit de săptămînă liber. De multe ori nici nu mai știu ce înseamnă sîmbăta sau duminica.

Am ieșit din fabrică și a început iar să ningă. Cînd am ajuns la Podul Zburător, deja ningea puternic. Voiam să urc pe Cetățuie înainte să mă întîlnesc cu Monica. Mereu îmi place să urc acolo și să privesc orașul. Privesc Someșul, privesc parcul. Nu mai sunt frunze pe castanii mari, doar ramuri goale care se întind spre cer. 

Cînd am ajuns acolo, era deja întuneric. Monica era nerăbdătoare, se vedea că de-abia așteaptă să-mi spună ceva. În timp ce comandam cafea și cîte o savarină (nu m-am putut abține), cuvintele îi ieșeau pe gură, dar mărturisesc, dragă jurnalule, că nici măcar nu am auzit începutul, așa de impresionată eram de locul acela. Erau femei peste tot, și ce femei! La o masă, mi s-a părut că văd o actriță vorbind cu cineva. Niciodată n-am mai fost într-un asemenea loc. La masa de lîngă noi stăteau trei femei. Discutau politică! Și ghici ce, am ajuns pe lista de așteptare – am prins ultima frază din povestea lungă a Monicăi. Asta mi-a atras atenția. Așteaptă un apartament împreună cu soțul ei în cartierul Gheorgheni. Și chiar lîngă noul complex Mercur. Ce norocoși sunt. Pot să meargă pe jos pînă la Mercur. Chiar și în papuci de casă. E un cartier tare frumos. Eu n-o să am niciodată norocul ăsta. Nu sunt geloasă, mă bucur pentru ei. E mai ușor dacă ești de aici, cunoști mulți oameni, poți rezolva lucrurile. Dar ce voiam neapărat să scriu aici este că Monica spune că, dacă primesc apartamentul, au convenit cu Ștefi să-mi fac buletinul la ei și apoi pot să mă înscriu și eu pe lista de așteptare. Mă îndoiesc că se poate aranja așa ceva, dar totuși mă culc entuziasmată. Desigur, cine știe cît va dura (poate ani?) pînă primesc și ei. Nu contează în ce cartier ar fi. Și pe Dorobanților ar fi bine. În Zorilor nu prea, dar tot ar fi bine. Un apartament mic cu două camere, la etajul șase, să zicem. Sau o garsonieră! Bine, cel mai simplu ar fi să mă căsătoresc cu cineva de aici. Monica spune că colegul lui Ștefi a întrebat de mine. A întrebat de mine… Ce treabă-i asta? Dacă vrea să știe ceva, să mă întrebe direct. Sper că nu vrea nimic. Monica spune că problema mea este că am ochi doar pentru o singură persoană. Că îmi întunecă vederea și nu pot vedea oportunitățile din jurul meu. Am vrut să schimb repede subiectul înainte să-mi mai aranjeze o întîlnire. 

Ce zi! Un mic apartament. În Cluj. Ar fi frumos.

Astăzi am plecat mai devreme ca să ajung în Piața Mihai Viteazu, la Napolact. Sticlele zdrăngăneau în frigul dimineții. Și la fabrică se dă cîte o jumătate de litru pe zi. Ca prevenție, pentru sănătatea noastră, așa spun. Nu știu cît ajută, dar eu îl beau. Cînd am ajuns, tura de noapte era deja acolo și era coadă pînă la Republica. Cît am stat la coadă, am văzut programul, o să dea curînd „Veronica se întoarce”. Știu că e pentru copii, dar mie îmi place și nu mi-e rușine. Prima parte am văzut-o de mai multe ori. Uneori merg și la teatru de păpuși, mai ales la spectacolele lui Kovács Ildikó. Sunt mereu foarte bune. În decembrie va fi unul nou: „Patria”. La acela vreau să merg.

Patria. Acasă. M-am tot gîndit la asta: zicem „acasă”, dar unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului? La fabrică. Cît din ce se întîmplă acasă vedem de acolo? Are vreo legătură cu timpul? Eu cred că are. Unde îți petreci cea mai mare parte a timpului. Și cu ce. Sunt zile cînd mă simt descurajată lîngă strung. În fiecare zi e la fel. Aceleași dimineți, aceleași mișcări, totul se repetă. Seara mă culc obosită. Dimineața mă trezesc tot obosită. Uneori, cînd văd robinetul roșu din baie, simt dezgust și îmi doresc să nu mai văd niciodată vreun robinet. Dar alteori, e ca un prieten vechi și drag. Îi cunosc textura, caracteristicile, știu cum să-l țin. Știu prea bine. Domnul Cornel zice că în viață nu e voie să te descurajezi.

Totuși, cîteodată îmi place acolo. Mai ales din cauza oamenilor. Ne înțelegem bine. Azi m-au invitat să patinăm, afară e destul de frig, pe terenurile de tenis Clujana au deschis patinoarul. Azi nu am avut chef să merg. Nici nu am patine, dar mi-au spus că sunt în magazia asociației și se pot cere. O să merg într-o zi. Cînd ninge.

Pe drum spre casă mi-am luat un loz în plic de la chioșcul de ziare. Necîștigător.

Astăzi e prima duminică de Advent. Am făcut cu fetele o mică coroniță de Advent. Cînd o să ajungă acasă, aprindem prima lumînare. Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine și mă-nvață să fac bine. Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare. În tot locul mă însoțește și de rele mă păzește. Amin.