TURNĂTORUL

Cândva, munca ne unea: crea un ritm comun, un efort împărtășit, decizii luate împreună. Munca era o poveste în care fiecare își lăsa gestul, îndoiala, speranța. Și pe atunci încă știam: orice gest mărunt făcut pentru binele comun are sens; orice muncă poate fi valoroasă; orice om, în felul său, creează și dă formă lumii. Era suficient să aduci ceva din tine la ceea ce încercam să făurim împreună. Și știam că fără muncă nu se poate. 

Astăzi, toate acestea par să se estompeze. Totuși, munca n-ar trebui să fie despre constrângere, ci despre capacități; nu despre supraproducție, ci despre legăturile dintre noi. Ar trebui să dea putere, nu să o ia. O formă nouă de conviețuire, gânduri care se unesc și nasc ceva mai omenesc decât simpla supraviețuire a unei fabrici.

Primul meu loc de muncă a fost după un an și jumătate de ucenicie. Încă nu aveam 18 ani. Era muncă grea din cauza căldurii, dar de la un punct încolo m-am împrietenit cu ea. 1000 de grade, 1100 de grade, uneori până la 1600 de grade de material încins. De multe ori noaptea visam un fir roșu de metal care se întinde peste tot.

Ridicarea unei fabrici cere un efort uriaș: ziduri, conducte, planuri, îndoieli, gesturi minuțioase, trupuri obosite. Oameni care îngheață, oameni care se bucură, oameni care speră, și alții care se îmbolnăvesc. Apoi obiectele produse se împrăștie în lume, se integrează într-o ordine comună, iar mâinile, chipurile, prețurile dispar în spatele lor. Ne-am obișnuit ca totul să ajungă la noi – apa, gazul, mâncarea, cadoul –, fără să ne întrebăm de unde vin, pe cine cât au costat, cine s-a epuizat făcându-le.

Am învățat să muncesc și cu fiecare lună am muncit tot mai bine. Vara, în august, turnătoria intra în mentenanță. Mergeam în concediu până la mijloc de septembrie. Aveam 7 zile concediu suplimentar. Și la fiecare an muncit, se mai adăugau șase luni pe cartea de muncă, spor maxim de toxicitate. Programul de lucru era lung, și cu toate astea, aveam timp acasă, pentru familie, pentru prieteni. Stresul nu era așa de mare și apăsător, cum a devenit treptat. Dar cred că ați mai auzit lucrurile astea și de la alții. 

Nevoile cresc și distanțele dintre noi cresc odată cu ele. Spunem că trebuie să lucrăm și uităm să ne întrebăm dacă munca pe care o facem are sens. Ne însușim ceea ce ar putea fi al tuturor; vindem ceea ce ar putea fi gratuit; murdărim ceea ce ar putea rămâne curat. Cumpărăm ce nu ne trebuie și muncim pentru a avea mai mult decât e necesar.

Eu sunt turnător, asta am lucrat toată viața. Meseria mea poartă numele acțiunii pe care am făcut-o zilnic, de zeci de ori. În ani, de sute de mii de ori. Copiii mei îmi spun că munca lor e uneori invizibilă. Că e imaterială, nu are un obiect sau instrument concret, și tot ajunge în lume. Dar ei sunt artiști. Îmi zic că, de multe ori, munca lor e una emoțională. Că munca lor fizică e compusă din afecțiune și gesturi de grijă. Că sunt norocoși și că au privilegiul să facă ce le place. Și că munca colectivă îi hrănește și le dă curaj. Echipa e bunul lor comun. Și asta e muncă. Altfel de muncă, dar tot muncă.

La vremea mea, am făcut tot felul de propuneri conducerii – să investim, să modernizăm, să îmbunătățim calitatea. Încă mai credeam că fabrica, și odată cu ea ceva din ceea ce fusese cândva al nostru, poate fi salvată. Când am dus propunerile la șef, acesta a luat foile, le-a rupt bucăți și le-a aruncat. Am văzut bilețelele cum cad pe podea și odată cu acest gest a pornit, ireversibil, o mișcare spre ruină.

Nu contează cât de bune sunt intențiile sau cât de îndrăznețe ideile, hârtiile sfârșesc mereu în același loc. Fabricile dărăpănate devin amprentele eșecurilor noastre comune. Uneori simt că, dacă cineva ar strânge toate aceste bilețele căzute pe podea, s-ar deschide în fața noastră schița unei lumi noi. Cum ar arăta o astfel de lume?