ORACOLUL și PASĂREA

0. Azi, Clujul s-a înstrăinat tot mai mult de locuitorii săi. Cui aparține orașul? Scumpirile continue, criza locuirii, blocajele de trafic și serviciile publice suprasolicitate se împletesc ca o plasă întunecată care acoperă totul și ne face traiul imposibil. Ni se spune, că odată cu demolarea vechilor fabrici orașul va deveni mai frumos. Dar odată cu dizolvarea lor au dispărut și importante bunuri publice, spațiile acestora fiind preluate de dezvoltări private. Între timp, spațiile verzi se restrâng treptat, zgomotul și poluarea devin insuportabile, iar societatea se rupe în două: de o parte, o elită privilegiată; de cealaltă parte, masele împinse în afara propriului oraș. Spațiile sunt supraaglomerate, relațiile umane se golesc de conținut, legăturile comunitare se destramă, solidaritatea socială dispare, iar identitatea locală abia dacă mai supraviețuiește – ca și cum cineva ar șterge încet trecutul cu o gumă. Deciziile sunt tot mai puțin despre locuitori; orașul devine un mecanism rece, orientat spre profit, unde cetățeanul e doar cifră statistică, cost bugetar sau factor perturbator tolerat doar pentru votul său. Rezultatul: un oraș care continuă să funcționeze, dar devine tot mai străin pentru cei care ar dori să-l numească acasă. Transformările nu se întâmplă peste noapte, ci prin acumulări lente, abia perceptibile, care, puse cap la cap, arată direcția în care ne îndreptăm: un oraș dinamic, dar tot mai tensionat, în care echilibrul dintre dezvoltare și locuibilitate e fragil și incert – și în care devine tot mai neclar ce fel de oraș vom lăsa generațiilor viitoare. Tu cum vezi toate astea? Încotro se îndreaptă orașul ? Cum l-ai schimba ca să fie și al tău? Ca orașul să fie al tuturor.

1. În orașul în care trăim, prețurile imobiliare – fie la chirii, fie la cumpărare – au devenit nesustenabile, mai ales pentru tineri, studenți și familiile cu venituri mici și medii. Tot mai multe persoane sunt constrânse să se mute din oraș. Dezvoltarea imobiliară pentru profit gentrifică: reface spațiile urbane în așa fel, încât ele sunt accesibile doar pentru cei mai înstăriți.  Curând orașul se va rupe fizic în două. Cei extrem de bogați se mută în cartiere de lux, înconjurate de ziduri și securizate cu sisteme high-tech, adevărate ghetouri aurite. Clasa de mijloc inferioară este împinsă în afara orașului, trăind în localități-dormitor supraaglomerate.Cei mai săraci sunt constrânși să locuiască în locuințe supraaglomerate sau în cartiere cu infrastructură subdezvoltată. Un astfel de cartier este Pata Rât, căminul rampelor de deșeuri. Domiciliul în Cluj devine un simbol al statutului, accesibil doar celor mai privilegiați. Mulți își cumpără mai multe locuințe, și fac afaceri cu ele în detrimentul celor care nu au locuință în proprietate. Cui folosește asta? Ce putem face? Primăria să realizeze mai multe locuințe publice și sociale. Astfel, mai multă lume ar avea acces la locuințe adecvate la un preț accesibil. Ar înceta constrângerea de a se îndatora la bănci sau a plăti chirii exorbitante. Asta ar contribui și la reducerea prețurilor de pe piața de locuințe. Acest stoc de locuințe ar fi administrat de chiriași, în așa fel încât să slujească atât nevoile lor personale, cât și interesele publice. O parte din apartamentele dezvoltărilor de blocuri pe fostele fabrici ar trebui preluate în stocul de locuințe publice. 

2. În Cluj, blocajele de trafic sunt zilnice, infrastructura este suprasolicitată, transportul public insuficient, iar pistele de biciclete — mult prea puțin dezvoltate. Curând traficul se va prăbuși complet. Centrul devine o zonă interzisă, accesibilă doar cu permise scumpe sau vehicule autonome de elită. Zonele fostelor fabrici se supra-aglomerează datorită noilor dezvoltări masive care atrage trafic imens. Pe restul străzilor, ambuteiajele devin permanente, iar naveta de 2–3 ore pe zi devine „normalitate”. Aerul ajunge atât de poluat, încât alertele de smog devin regulate, iar copiilor  și vârstnicilor li se interzice  să iasă afară. Viața oamenilor se organizează în jurul traficului, iar arterele orașului se sufocă. Cui folosește asta? Ce putem face? Dezvoltarea unor platforme comunitare de car-sharing la nivel de cartier. În loc ca fiecare să dețină mașină proprie, comunitatea administrează un parc comun de vehicule folosite după necesități. Ateliere comunitare de reparat biciclete, unde membrii își oferă sprijin reciproc și împart uneltele. Transport public diversificat și responsiv la nevoi în toate cartierele. Centură metropolitană.

3. În „orașul comoară”, pe lângă locuire, serviciile, alimentele și activitățile de timp liber sunt printre cele mai scumpe din țară. Presiunea asupra bugetului personal este constantă, iar accesul la oportunități – limitat. Curând viața urbană devine un serviciu de lux. Orașul s-a acomodat pentru primirea turiștilor, festivalierilor, oamenilor de afaceri: ei sunt importanți, pentru că ei consumă. Vom ajunge în momentul în care până și pentru lucrurile de bază va trebui să plătim: intrarea în parcuri cu aer curat, abonamente premium pentru a folosi benzi rapide ale transportului public, taxe de securitate pentru cartiere mai sigure. Apare o nouă formă de sărăcie urbană: oamenii au locuri de muncă, dar veniturile abia le ajung pentru supraviețuire. Multe locuri de muncă, de exemplu în noile fabrici, se mută în afara orașului, și se intensifică naveta care impune costuri tot mai mari pentru lucrători. Viața culturală se stinge, pentru că artiștii și lucrătorii din sectorul  creativ nu-și mai permit să locuiască aici. Centrele culturale independente se închid unul după altul, pentru că prețul chiriei e de neplătit. Spațiile urbane publice se comodifică în tot mai multe zile ale anului. Cui folosește asta? Ce putem face? Cooperativă alimentară care cumpără direct de la producători locali. Biblioteci de unelte — unde oricine poate împrumuta scule în loc să le cumpere. Primăria să concesioneze clădirile de stat goale către organizații comunitare, care să le utilizeze spre binele public.

4. În Cluj, construcțiile noi apar adesea fără o viziune coerentă, sacrificând spațiile verzi, supraîncărcând cartierele și punând presiune uriașă pe infrastructura existentă. Curând, ultimele zone verzi vor fi betonate, iar orașul va deveni o întindere de sticlă și ciment. Dezvoltările pe foste fabrici ne păcălesc cu măsuri false de înverzire. O imensă „insulă de căldură”, unde verile devin insuportabile. Fără sol care să absoarbă apa, ploile torențiale vor provoca inundații la fiecare furtună. Legătura cu natura dispare complet. Orașul devine o mașinărie funcțională, dar lipsită de suflet, în care oamenii nu mai au unde să își realimenteze energiile. Cui folosește asta? Ce putem face? Reabilitarea terenurilor abandonate și transformarea lor în grădini comunitare. Primăria să ia înapoi puterea asupra urbanismului. Să reamenajeze toate cartierele într-un fel în care ele să slujească nevoile comunitare, cu locuinte, creșe, grădinițe, școli, cabinete medicale publice.

5. Traficul, construcțiile și densitatea ridicată contribuie la poluare și zgomot constant, afectând sănătatea. Ni s-a spus că fostele fabrici au poluat, de aceea trebuiau să dispară din oraș. Acum vedem că ce se pune în locul lor, de asemenea poluează. În ritmul acesta, curând apar boli respiratorii cronice. Cei bogați își filtrează aerul în locuințe și birouri, iar cei vulnerabili respiră aer toxic. Zgomotul permanent duce la probleme mentale, insomnie, anxietate. Orașul devine un atac continuu asupra simțurilor. Cui folosește asta? Ce putem face? Rețea civilă de monitorizare, cu senzori independenți amplasați de cetățeni. Datele colective pot pune presiune pe autorități și pot crea o resursă comună de informare. Pe baza acestor informații, autoritățile să găsească soluții pentru reducerea poluării de toate felurile.

6. În „capitala Transilvaniei”, spațiile publice, instituțiile, cafenelele și centrele comerciale sunt supraaglomerate. Curând lupta pentru spațiu – un loc în autobuz, o masă într-o cafenea, o bancă în parc – va tensiona relațiile interumane. Între dezvoltatori se duc lupte mari pentru dobândirea spațiilor vechilor fabrici, ei concurează între ei pentru cel mai înalt turn de blocuri, cel mai mare mall, cea mai profitabilă tranzacție cu clădiri de birouri. Normele cotidiene devin agresivitatea, competiția și neîncrederea. Oamenii se refugiază în realitatea virtuală pentru a scăpa de mulțimi, ceea ce duce la o singurătate fără precedent într-un oraș dens populat. Comunitatea este înlocuită de indivizi aflați în competiție. Cui folosește asta? Ce putem face? Revitalizarea spațiilor subutilizate prin inițiative comunitare. Revitalizarea spiritului de solidarizare.

7. La Cluj se adâncește prăpastia dintre marii proprietari, angajații din sectoare private și publice cu salarii mari, și restul populației: lucrători mai puțin apreciați, artiști, personal din servicii, pensionari. Investitorii în imobiliare, mai ales în cele făcute pe terenurile generoase ale fostelor fabrici, sunt marii câștigători ai câmpului de afaceri. Dacă tendința continuă, societatea se va segrega deschis. Elita va locui în cartierul închis „Smart City”, cu propriile școli, spitale și spații private de agrement. Restul orașului devine „Dumb City”: infrastructură degradată, servicii minime, lupta pentru supraviețuire. Încrederea socială dispare, fiind înlocuită de frică și ostilitate. Identitatea clujeană comună se destramă, lăsând loc triburilor formate pe criterii de avere. Nu există solidaritate socială, cei asupriți se întorc unii împotriva celorlalți în loc să îi tragă la răspundere pe cei responsabili de crearea inegalităților. Cui folosește asta? Ce putem face? Instituțiile responsabile de redistribuirea bogăției create de munca oamenilor să facă asta în așa fel, încât să asigure ca toate bunurile și serviciile necesare vieții să fie accesibile pentru toți. În loc de privatizare, trebuie furnizate bunuri și servicii publice.

8. Școlile, grădinițele, spitalele și instituțiile administrative sunt suprasolicitate. Au fost vremuri, când toți angajații la fabrici au beneficiat de serviciile unităților publice de învățământ și de sănătate în proxemitatea fabricilor. Curând sistemul public de educație și sănătate riscă să se prăbușească. Doar cei foarte bogați își vor permite școli și clinici private de calitate. Viitorul unui copil și șansele de supraviețuire ale unui bolnav vor depinde exclusiv de portofelul părinților. Plasa socială dispare, iar statul se retrage din rolul său social. Cui folosește asta? Ce putem face? Programe after-school gestionate de părinți și voluntari la nivel de cartier, „școli de vecinătate” care să compenseze lipsa spațiilor și să ofere sprijin educațional copiilor. Statul să crească investițiile în sistemul educațional și de sănătate. Oamenii pot să trăiască cu drepturile lor social-economice doar dacă statul își ia în serios rolul social și își îndeplinește obligațiile în acest sens.

9. Creșterea rapidă, și dezvoltările imobiliare care ignoră specificul local șterg treptat istoria orașului și slăbesc legăturile comunitare. Curând Clujul își va pierde caracterul unic. Micile afaceri locale dispar, fiind înlocuite de lanțuri internaționale. Centrul istoric devine un muzeu steril pentru turiști. Orașul se transformă într-un hub tehnologic global, care ar putea fi oriunde în lume – un loc în care poți munci și consuma, dar nu și aparține. Cui folosește asta? Ce putem face? Arhive digitale comunitare cu povești, fotografii și amintiri despre cartiere. Evenimente culturale la scară mică: târguri, mese comune, proiecții de film – care consolidează legăturile și construiesc o cultură locală autentică. Deoarece prin anularea trecutului dispare și memoria lucrătorului industrial, orașul are nevoie și de un muzeu de istorie industrială. El ar contribui la asigurarea înțelegerii între generații, și respectul reciproc între cei care prestează diferite munci. Noile dezvoltări industriale trebuie să revină la o scară umană, să fie accesibile ca preț pentru toți și să fie sustenabile din punctul de vedere al mediului natural și al traficului urban.

10. Interacțiunile cu administrația locală sunt lente și complicate. Curând, orașul riscă să fie preluat complet de lobby-urile corporatiste și dezvoltatorii imobiliari. Deciziile nu vor mai fi luate de reprezentanți aleși, ci de experți în „eficiență” și algoritmi, pentru maximizarea profitului. La fel se întâmplă și la noile locuri de muncă, unde vocea lucrătorilor nu se aude, nimeni nici nu își amintește cum s-au organizat ei în comitete în vechile fabrici ca să își susțină în mod reciproc interesele. Participarea civică devine o formalitate lipsită de sens. Sub pretextul conceptului de Smart City, se construiește un sistem total de supraveghere. Orașul este administrat ca o companie, iar locuitorii devin simple resurse sau costuri într-un bilanț. Cui folosește asta? Ce putem face? Grupuri civice de advocacy la nivel de cartier, capabile să vorbească coerent și unitar cu autoritățile locale. Administrația orașului trebuie să fie în mâinile locuitorilor și utilizatorilor săi, nu ai birocrației ce slujește profitorii unei dezvoltări nesustenabile.